Iubirea de Sine

Unul dintre cele mai simple mesaje ale creştinismului este să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Mulţi oameni interpretează iubirea în fel şi chip, o aplică după cum simt ei şi suferă consecinţele înţelegerii şi aplicării iubirii lor, pentru ca apoi să găsească vina neajunsurilor lor în altă parte.

Învăţătura sacră nu spune să ne iubim aproapele şi să ne lipsim pe noi înşine de iubire, nici să ne iubim cu narcisism şi să uităm de aproapele nostru, ci pune egal între ele două. Când întrebăm pe cineva pe cine iubeşte, ne va răspunde, în funcţie de credinţele sale: pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Maica Domnului, pe mama, pe tata, pe iubit sau iubită, pe fraţi sau surori şi aşa mai departe. În momentul în care întrebăm „Dar pe tine însuţi te iubeşti?” omul se blochează. Unii au impresia că iubirea de Sine înseamnă egoism. Alţii vor crede că este nenaturală. Mulţi oameni au fost crescuţi cu ideea că este greşit să se iubească pe sine sau că nu au motive să se poată iubi. Oamenii se blochează când este vorba de ei înşişi. Să nu înţelegem greşit, nu este vorba să ne iubim Egoul, acea parte a noastră care gândeşte, doreşte, îşi face planuri, vrea cât mai multe şi este motivată de ceva anume. Acela nu suntem noi cei adevăraţi, ci doar proiecţiile vremelnice ale Sinelui nostru. Sinele este acea lumină sădită de Tatăl în creaţie şi trimisă în Univers să înveţe, luând diferite forme. Iubind egoul vom cădea în capcana iubirii egoiste. Omul nu trebuie să se iubească pe sine pentru că este frumos, sau inteligent, sau patriot, sau bogat, sau important, ci trebuie să se iubească pe sine în mod necondiţionat. Fireşte, toate acestea fac parte din personalitatea noastră şi trebuie iubite, însă iubirea condiţionată este incompletă.

În momentul în care credem că avem nevoie de motive pentru a iubi, vom găsi imediat motive şi pentru a nu iubi. Dacă suntem crescuţi să credem că numai omul care nu greşeşte trebuie să primească iubire, exact asta vom face. Inclusiv cu noi înşine: „nu mă pot iubi, uite cât de mult greşesc. Nu merit să fiu iubit”. Dacă gândim în acest fel, nu numai că ne lipsim de iubirea proprie, dar punem un scut între noi şi Iubirea Divină. Dacă noi considerăm că Divinitatea nu trebuie să ne iubească, iubirea divina bineînţeles că ne va ocoli. Dumnezeu ne iubeşte, dar nu cu forţa.

Iubirea divină este perfectă tocmai prin faptul că nu este condiţionată. Dumnezeu nu are nevoie de motive pentru a-şi iubi copiii, iar cei dintre voi, care au la rândul lor copii, îşi vor da seama de acest adevăr. Părinţii îşi iubesc copiii doar când sunt ascultători? Sau îi iubesc doar când copiii îşi exprimă iubirea înapoi? Bineînţeles că nu. Un părinte îşi va iubi copilul ca pe o parte din el, indiferent de felul în care se poartă. Un părinte nu este motivat să iubească pentru că acea fiinţă născută din el este frumoasă, inteligentă, pentru că are un serviciu bun sau pentru că îi seamănă leit, un părinte adevărat iubeşte necondiţionat. În momentul în care ne facem idei despre cum ne vede acel Părinte care ne-a dat viaţă, începem să întrerupem circuitul natural al Iubirii. Când copilul începe să creadă că nu este demn de acea iubire, el devine izolat.

Primul pas către iubirea aproapelui este iubirea de Sine. Dacă noi nu ne putem oferi nouă înşine iubire, nu putem avea pretenţia de a-i iubi sau de a-i ajuta pe ceilalţi. Lipsa iubirii de Sine are ca efect primar iluzia că ne trebuie iubirea altcuiva pentru a fi compleţi, iar când nu găsim acea iubire ne întristăm până la pragul disperării.

Insistăm să nu vedem unde este iubirea şi ne înfometăm crezând că există o iubire ideală în altă parte care să ne întregească. Ne considerăm incompleţi, însă nu vedem cauza: nu suntem lipsiţi de iubire şi fericire pentru că nu ne-o dă cineva, ci pentru că nu ne-o dăm noi înşine!

Cum se face că şi cel mai izolat om poate trăi în deplină fericire, iar unii din noi suferă de singurătate înconjuraţi de lume, de familie, de cunoştinţe, de prieteni? Putem fi iubiţi, apreciaţi şi lăudaţi de zece oameni, de o sută de oameni, de o mie, de o naţiune întreagă, dar dacă ne lipsim pe noi înşine de iubire, totul este sec, fără culoare şi fără împlinire.

Iubiţi-vă pe voi înşivă ca şi cum aţi fi aproapele vostru şi iubiţi aproapele vostru ca şi cum aţi fi voi înşivă în locul lor, aceasta este învăţătura completă. Unora le este uşor să îi iubească pe ceilalţi, însă când vine vorba să se iubească pe sine devin reci şi imobili, iar apoi se miră cu ce au greşit de nu sunt iubiţi înapoi cu aceeaşi iubire pe care ei o dăruiesc aproapelui lor. Cea mai mare boală a omenirii nu este nici SIDA, nici cancerul, nici prostia, ci ignoranţa în ceea ce priveşte natura iubirii. A nu ne iubi pe noi înşine înseamnă a priva de iubire cu bună-ştiinţă o fiinţă divină şi un copil al Tatălui Ceresc, care poate fi echivalat cu cel mai mare păcat.

Uitaţi-vă în oglida sufletului vostru, ştergeţi praful ideilor învechite, părerilor negative, păcatelor închipuite şi motivelor aberante şi veţi vedea acolo o fiinţă demnă de toată iubirea din lume, cu drepturi egale la această iubire ca toţi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. Fiul rătăcitor este iubit la fel de mult ca fiul cel credincios, iar Tatăl nu face diferenţieri!

Cunoaşte-te pe tine însuţi şi, mai presus de a te cunoaşte, iubeşte-te pe tine însuţi!


sursa: publicatia Cosmos

Cat se paote de adevarat. Nu ne iubim pe noi...nu putem iubi pe ceilalti...nu ne respectam pe noi...nu putem respecta pe ceilalti...

Ma iubesc pe mine, ma ingrijesc, si dupa toate astea pot sa iubesc, sa am grija si de a doua persona care fiindumi alaturi putem fi doi in unul.